„Pe vremea mea…”, nu fac parte din această categorie, în care totul era bine într-un anumit moment și totul pute în altul, în care eu nu mai sunt tânăr, dar alții, ce obrăznicie, sunt.
Chiar și de pe această poziție constat că ușor, dar sigur, dispare ideea de colegialitate, camaraderie, apartenență la grup/colectiv. Generațiile care vin din urmă sunt compuse tot mai mult din solitari, care se simt confortabil doar în spatele unui ecran și a unei tastaturi.
Acolo eşti cum vrei, un program te ajută să fii mai suplu, frumos, tânăr, un motor de căutare îţi rezolvă problemele legate de cultura generală, iar dacă cineva e prea iscoditor/insistent îl „omori” din două click-uri, fără să ai probleme cu legea penală/morală.
Despărțirea de o școală, de o localitate, de niște colegi nu mai înseamnă aproape nimic, nu mai stârnește nicio emoție, iar ideea de revedere nici nu mai există. „Pot fi prieten cu oricine vreau din această lume, de ce să mă limitez la o școală, insituție?”, e un punct de vedere, care are tot mai mulți adepți. Virtual totul e posibil. Dacă îi spun unui tânăr că în ziua în care am terminat liceul am plâns în hohote, alături de mulți dintre colegi, ar râde până la leșin. Lumi diferite care interacționează din inerție fără să se înțeleagă.
M-am întâlnit recent cu foștii colegi de liceu, mult mai puțini decât aș fi vrut, și la mulți am descoperit o reconfortantă sinceritate legată de neajunsuri, neputințe, neîmpliniri, satisfacții mărunte, bucurii. Oameni, probleme, sentimente pe care dacă nu le accepți și nu ești capabil să le comunici celor din jur, garantat devii din plin om al secolului XXI, machiat, coafat, pomădat virtual, izolat în spatele unui ecran.
