STT_6946504_457-2

„Muezinul” manelelor

Un necaz nu vine niciodată singur. La mine au obiceiul să se așeze la coadă, asta e pretenția mea, să fie ordonate și să-și aștepte rândul, ar fi păcat să vină necazul peste mine și eu din cauza îmbulzelii să nu-l observ.

Fiert de caniculă până la ultima celulă, din nefericire, efectiv nu suport aparatele de aer condiționat, ieri noapte am prins un fir de aer respirabil – probabil trimis de o rudă îndepărtată din „Siberia”- și mi-am pus somnul pe coada lui.

Năucit de somn și de căldura care își reintrase în drepturi m-am trezit din cauza unor bocete incredibile. Prima impresie a fost că un muezin și-a instalat minaretul sub geamul meu. Îmi lipsesc multe, dar la imaginație bolnavă stau bine. Imediat am derulat câteva scenarii în cap. Profitând de căldură și de slăbiciunea noastră, refugiații din Orientul Mijlociu au cucerit Bucureștiul și își impun regulile. Greu de crezut. O altă variantă, dornic să dea două lovituri dintr-o dată, Liviu Dragnea  i-a mutat Mega Moscheia lui Ponta de la Romexpo în Drumul Taberei și a dat și o utilitate numeroaselor gropi și canale din zonă, numite pompos Magistrala 5 de metrou. În timp ce dezbăteam aprins cu mine însumi, bocetele au început să fie însoțite de un ritm ținut din bătăi de palme, urmat de un ța, ța, ța, țaaaaaa din gâtlej, exact sunetul pe care o cioară l-ar scoate dacă ar dori să imite o privighetoare. Dezmeticit complet mi-am dat seama că niște tineri, rătăciți prin zonă, se distrează în părculețul de vizavi sau trimit semnale acustice fraților de sânge, iar unul simte nevoia să iasă în față și să-și etaleze calitățile demne de „Cortul de aur„ din Ferentari.

Ulterior am aflat dintr-o altă sursă deschisă că acesta este noul stil de interpretare a manelelor, fără vorbă multă, doar sunet direct din gâtlejul cândva populat de valoare, dușmani și evident, bani.

Cum la 112 m-am jurat să nu mai sun, am niște experiențe nu tocmai fericite, am așteptat ca altcineva care nu a făcut un astfel de legământ să o facă. Ei, aș, ori toată lumea s-a lămurit cum e cu sunatul la numărul de urgență și intervenția poliției, în urma căreia rămâi și cu balamucul, dar ai și un dușman nou – nouț, fie doar eu eram singurul care nu înțelegea momentul artistic.

Cum cântarea s-a prelungit, de fapt s-a oprit spre 4 dimineața, am decis să iau o carte de pe noptieră și să îmi răcoresc creierul cu câteva pagini, am acolo câteva volume pentru cazurile de urgență. Ce a urmat m-a îngrozit cu adevărat. Prima carte ridicată: „Viața lui Corneliu Zelea Codreanu”, zic hei, lasă, nimereală, nu e cazul să exagerez situația și fără să privesc, am făcut următoarea  extragere. Când am văzut că în mână am „Procesul Mareșalului Ion Antonescu” am stins repede lumina și m-am înfipt cu nasul în pernă, ce naiba, am sute de cărți în preajmă și eu pun mâna tocmai pe astea. Eram prea încins pentru astfel de lucrări!