super-dantura-cal

CALUL

Calul era unicul motiv de mândrie al lui Florea. Căruţa nu, pentru că în zilele geroase de iarnă din ea mai rămâneau doar osiile și roțile, restul intra pe foc.

Mândria lui Florea era ca vai de ea, slabă, chioară, bătută, abia mai trăgea la căruță. Chiar dacă în perioada aceea, mijlocul anilor 80, nu se prea vorbea de protecția animalelor, totuși existau oameni miloși care îi cereau să-l omoare (pe cal) ca să nu se mai chinuie. „Cai buni căruță bună: Florea”, așa îi făceau reclamă omului, calului și atelajului copiii din sat.

Florea era expert în copii, avea opt. Cei mai slabi și nespălați din întreaga comună. Se remarcau însă prin faptul că începând cu  5-6 ani toți se apucau de fumat, fără ca acest lucru să-l deranjeze pe capul familiei. Ba din contră, la fiecare ieșire prin sat cu întreaga familie în căruță, ordinul pe unitate era ca toată lumea să fumeze. Carpați, Mărășești sau, în momente de criză, adică mai mereu, tutun împrumutat de pe tarlalele  CAP -ului, tocat acasă și învelit în hârtie de ziar (Scânteia, Sportul, Munca) în niște țigări mai groase decât un trabuc. Florea a lui Toma era un etalon de sărăcie și nepăsare. Prin sat se spunea că e victima unui blestem, bunicul lui ar fi furat, în timpul unui incendiu la conacul de pe malul Argeșului, toate bijuteriile boierului care ridicase biserica din sat. Pe Florea nu-l interesa povestea, tăcea și bea. Uneori bătea calul „bolnav de lene”.

„Mie îmi pare rău că animalul asta a trăit la Florea de mânz. El așa crede că e viața”, rostea adesea un vecin, uitându-se însă la copii.

La un sfârșit de august, calul lui Florea a murit pe unica uliță care ducea spre malul Argeșului. Locul pe unde se duceau copiii la scăldat și unde oamenii mai aruncau din gunoaiele de prin gospodării. Calul a fost lăsat la locul decesului, iar Florea, la fel de slab și neîngrijit, precum defunctul, și-a tras singur căruța până acasă. Apa Argeșului era în continuare bună de scăldat, copiii treceau des pe uliță. Câțiva, mai cu inițiativă, au reușit să ridice calul în picioare. Părea viu și liniștit. După câteva zile a început să se îngrașe. Căldura și gazele din intestine făceau toată treaba. Era mai gras și mai frumos decât în toată viața lui. Copiii au în general idei ciudate. Câțiva au descoperit că dacă aruncă pietre mai mici cu suficientă putere acestea penetrează piele animalului mort, intrat în putrefacție, ca niște veritabile gloanțe. Cu var, pe burta calului au început să fie desenate niște cercuri, pe post de ținte. Calul începea să semene cu o zebră. Nu a rezistat prea mult în această formă, pietrele și căldura l-au pus la pământ. La începutul școlii dispăruse complet. Oameni, câini? Nu se știe. Viața de după moarte îi fusese la fel ca viața de până la moarte.

Rămas fără mândrie, Florea s-a adâncit în băutură și muncă. Mai mult în muncă, spre uimirea generală. Strângea bani. Pe la jumătatea toamnei cutreiera oboarele de animale încerând să cumpere un cal. Oamenii din zonă nu doreau să-i vândă. Erau miloși. Până la urmă a cumpărat unul, destul de bătrân, avea peste 25 de ani, de la un țigan, care îl găsise abandonat pe un câmp. Calul era mai jalnic decât celălalt, aproape orb și fără dinți, dar nu mai stârnea atât de multă milă, nu își trăise toată viața la Florea. Moartea lui a fost uitată repede.

One comment

Comments are closed.