P1070730

Povești de Crăciun: Bradul

Într-o lume cu puţine satisfacții, bradul de Anul Nou (autoritățile deciseseră că nu poate fi de Crăciun) era o bucurie mare, fixă și repetitivă. De la 1 decembrie, care nu era Zi Națională, începeam cu întrebările și presiunea. „Când îl cumperi? Când îl împodobim?”. Insistența îmi era răsplătită, astfel că în jur de 15 decembrie bradul/molidul era împodobit, iar de Revelion trei sferturi din ace erau déjà pe jos.

Globulețele erau destul de rare, destul de scumpe și destul de fragile pentru cheful meu de joacă, astfel că la împodobit vata, hârtia creponată ingenios tăiată, artificiile legate de crenguțe și bomboanele „de brad” erau de bază.

Cu bomboanele era o mare problemă legată de tentație. Când am crescut puțin, nu mult, cât să îmi coordonez cât de cât miscările, am rezolvat problema tentației. Am învățat să împăturesc hârtie de ziar, să desfac atent staniolul de pe bomboanele de ciocolată, să extrag produsul, să bag la loc hârtia și la final totul să arate ca mai înainte. Am repetat schema până am ajuns să desfac bomboane și să constat că în loc de ciocolată găsesc hârtie de ziar. Le rezolvasem pe toate. Inclusiv stomacul, am zăcut două zile, și am scăpat și de un fel de mâncare neplăcut. „V-am zis că mie nu-mi place varza, ia uite ce rău mi-a făcut”.  În noaptea de Revelion, când s-a ajuns la dulciuri, tata a decretat că eu, pentru că am fost cuminte, am voie să mănânc toate bomboanele din pom, iar restul se puteau delecta cu plăcintele, cornulețele și eclerurile de pe masă. Am mulțumit și am plecat rapid pe holul unde stătea bradul. Am rupt câteva bomboane, le-am pitit în buzunare si am revenit în casă „ghiftuit” de dulciuri. „Bune?”, a întrebat tata. „Foarte bune!”, am răspuns. „Bravo, dacă mai vrei ia-l și pe acesta, e mai proaspăt” și mi-a întins Sportul Popular din 30 decembrie o mie noua sute optzeci și ceva.

Anul următor am lăsat bomboanele neatinse, nu mă dădeam în vânt să mănânc ziare în noaptea de Anul Nou. Descoperisem chibriturile. Aprindeam niste instalații (tuburi de la deodorante) în care puneam carbid și care bubuiau îngrozitor. Nu îmi lipsea chibritul din buzunar. Devreme, firesc, bradul a fost împodobit. Acum știți, câteva globulețe și restul se regla din vată, hârtie, plus artificiile, celebrele sârme pe care se afla un amestec inflamabil care după ce era aprins arunca mici scântei de jur împrejur. Nu mi-a luat mult să aprind primele artificii. Nici bradului să se aprindă. Artificii, hârtie, vată, acele bradului, acesta a fost traseul focului.  Casa a rămas întreagă, din fericire tata era în zonă, a văzut vâlvătaia, a intervenit repede si aruncat bradul în mijlocul curții. Ninsese destul de mult, bradul s-a înfipt cu vârful în jos și s-a stins rapid. Pe o parte era pârlit, pe o parte era întreg. „Hai că arată bine și așa, punem arsura la perete și îți faci treaba cu el”, a concluzionat tata.

Peste 12 luni, când să împodobim bradul, seniorul  mi-a întins cutia de bomboane și cutiile de artificii. „Mănâncă-le, dă-le foc și după aceea vedem ce punem în el”. Nu știu de ce, mi-am aruncat ochii pe instalația de pom. „Aaaaa”, nici să nu te gândești. Nu era cazul, descoperisem biciul pentru plugușor, învățam să-l „trosnesc”, aveam „sfârcuri” de mătase și de borangic. După prima zi de trosneală, când am intrat în casă pe față eram numai dungi roșii, de la biciul care mai mult se înfășura în zona feței. „Ai vrut să faci un grătar și nu ai găsit altceva mai bun de pus pe el decât propria față?”. Dar  despre plugușor și bici altă dată!

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *