Fraţi de limbă

În jurul piscinei suntem 26 de oameni. Două grupuri mari, aproximativ egale, de polonezi şi francezi, şi eu. Polonezele sunt blonde și tăcute. Polonezii sunt mari, tăcuți și consumă mult. Francezii țin morțiș să lase impresia că sunt ”altfel”, adică mai ciudați, dar sunt foarte liniștiți, hainele, cerceii, gesturile țin loc de cuvinte.

Eu, fiind singur vorbesc pe interior și citesc. Mai apare un cuplu. Se așează lângă mine, firesc, și nici nu ajung bine în costumele de baie că încep să se certe. Sunt români și relativ tineri. Discuțiile în contradictoriu pornesc de la 10 euro lipsă pe cardul lui, de la faptul că ea nu ”are față” de autobuz ca săracii și că trebuie să închirieze mașină, de la o excursie care trebuie să aibă loc sâmbătă(el), luni(ea) și în general din cauză că el e ”prost și țăran”. După o oră, în care le-am aflat toate intimitățile, inclusiv cum au petrecut în doi noaptea trecută, îmi sună telefonul, vorbesc. Le cad fețele, ”am crezut că e rus” zice ea în șoaptă. Cartea, cu titlul în limba română, stă între mine și ei. Inutil.

Polonezele se bronzează, polonezi beau, acum, românii tac din cauza mea.