Am plecat cu trenul într-o călătorie în care visam la linişte. Eram un grup. Trebuia doar să lăsăm trenul să facă ceea ce face el când nu i se cere nimic altceva decât să meargă: să ne ducă dintr-un loc în altul. Lângă noi s-a aşezat un domn care şi-a deschis telefonul şi a început să consulte TikTok-ul. Cu sonorul la maximum. A fost convins să ne respecte prezenţa.
În uşa de intrare în vagon stătea un tânăr. Era foarte emoţionat şi foarte tatuat. Antebraţele îi erau brăzdate de tăieturi fine. Vorbea cu cineva şi spunea că nu a mai ajuns de zece ani acasă. Avea în mână o foaie ştampilată. I-a arătat-o controlorului. Din discuţie am înţeles că nu are acte. Doar foaia aceea primită de la penitenciar. Controlorul a privit-o, apoi l-a lăsat în pace. În tren erau locuri libere. I s-a spus, probabil, că poate să se aşeze. A refuzat. El nu are loc. A rămas în picioare, lângă uşă. Nu ştiu dacă, după zece ani, problema era că nu avea loc în tren sau că nu mai ştia unde este locul lui în lume.
În grupul nostru era şi o fată. Spunea că este foarte cunoscută. Eu nu o cunoşteam. Dar era foarte cunoscută. Realitatea a demonstrat-o pe tot parcursul călătoriei. În gară, în tren, pe unde am trecut, au apărut tineri care o recunoşteau. Îi cereau să facă poze împreuna. Ea nu refuza pe nimeni. Zeci de fotografii, zeci de oameni care voiau să păstreze, probabil, o dovadă că se întâlniseră cu cineva pe care îl cunosc dintr-un ecran, dintr-o lume care nu semăna deloc cu vagonul nostru. La ducere, noi – grupul, am decis să citim. Ea a decis să nu citească. Era, într-un fel, cel mai firesc lucru din lume, ce trebuie să mai cunoşti când eşti atât de cunoscut.
La destinaţie am intrat într-o toaletă publică. Cinci lei. Doamna care încasa banii se uita la un clip pe YouTube cu Diana Şoşoacă. Urla îngrozitor la primarul Fritz. Nu doamna, Şoşoacă. Lângă încasatoare stătea o altă femeie, buhăită de alcool. O aproba zgomotos.
Nu pe doamna. Pe Şoşoacă.
Într-un părculeţ, două doamne, trecute bine prin viaţă, fumau ţigări subţiri şi beau cafea de la „5 to go”. Se plângeau în cor de sărăcie şi de cât de greu se trăieşte în această ţară. După două ore le-am găsit în acelaşi loc cu alte ţigări şi alte cafele. Tot greu se trăia.
Afară se lăsa seara. Apusul era superb. Eu îl priveam. Alţi oameni îl fotografiau.
În trenul de întoarcere un tânăr, răpus de oboseală, de boală sau poate de alcool, s-a întins pe două scaune. Un alt tânăr, aşezat lângă el, îl mângâia pe cap. Atât.
Trenul plecase cu o uşoară întârziere. A ajuns la timp. Am coborât. Afară era noapte. Întuneric beznă.
