LUMEA LUI DEDE'S

Sfaturile cerşetorului anonim

Oraşul e mare şi-i bine populat, cu maşini şi oameni. Cu greu poţi să beneficiezi de un minut de linişte, mai ales dacă circuli pe domeniul public. Ghinionist (sau nu) am intrat în acelaşi cadru cu o doamnă supraponderală şi cu un om al străzii cumplit de neîngrijit şi atat de mirositor încât copacii lăsau impresia că dacă ar fi avut frunze acestea s-ar fi ofilit. Doamna, ca orice doamna a găsit de cuviinţă să pună la punct pe cineva şi cum eu par în general inofensiv l-a luat în colimator pe omul urât mirositor, imputându-i, culmea, că miroase urât. Între două guri de lighid gălbui sorbit dintr-o sticlă care pătimise multe,  omul îi răspunde senin: „Mie îmi spuneţi, veniţi puţin mai aproape să vedeţi cum e”. Doamna pleacă furioasă, eu zâmbesc. Zâmbetul este întodeauna o punte pe care o poţi arunca peste prăpastiile dintre oameni. Eu zâmbesc rar.  Cerşetorul anonim a păşit peste punte şi s-a simţit dator să-mi  ofere, absolut gratis câteva sfaturi: „E mai bine să puţi. Îţi spun din experienţa mea. Dacă eşti mizerabil şi miroşi urât nimeni nu te mai atinge. Poliţia nu te mai saltă pentru că le e scârbă se te bage în dubă. Oamenii nu te mai lovesc, pentru că nu vor să te atingă. Tu mi-ai da o palmă? Sigur că nu. Când am început să trăiesc pe stradă încercam să fiu cât mai curat. Aveam mereu probleme. Mi-am dat seama că din cauza „curăţeniei” ajunsesem pe drumuri. E o prostie să fii bun. Dacă vrei să nu ai probleme trebuie să fii cât mai împuţit posibil. Eu cu asta mă ocup acum. Mă împut în gunoaie. Tu cu ce te ocupi?”.  I-am răspuns pe larg. Pe scurt ar suna aşa: „Cu acelaşi lucru, dar în alt mediu”.

Tânăra gardă

de Vladimir Maiakovski – 1923

Globul rotească-se-ntruna,
Apele curgă cuminte.
Tînără gardă, tu, una,
Goană, galop, înainte!
Viaţa la pas nu ne place.
Steagul în ropote du-l!
Tineret, milioane, s-atace.
‘Nainte! Şi tot nu-i destul.
Regimente! Pe cărţi! În întreceri!
Frămîntînd slove noi, nesătul,
să semeni idei, să le seceri…
‘Nainte! Şi tot nu-i destul.
Ia cu-asalt piscul cel mai înalt,
subsuoară să-l duci ca pe-un sul.
Să-ţi freamăte sufletul cald,
mai aprig! Şi tot nu-i destul.
Universul – covor sau scrînciob -
De stelele-molii mi-l scutură tare!
Şi poruncă dă-ntregului glob:
mai la stînga să zboare!

Proverbe

Pentru mine:
“Să te ferească cerul să trăieşti vremuri interesante.”

Pentru ei:
“Fereşte-te de câinele care nu urmăreşte băţul cu care te aperi.”

În general:
“Cine te vede intrând în cârciumă nu zice că ai intrat să te închini.”

Întuneric profund

Nevinovat, după un ceai tare şi o carte aşişderea, am căzut ca musca în iaurt, direct pe Antena 3, în plin război Băsescu – Arafat. Anteniştii, mari meşteri în mişcări mici, invitau poporul să stingă lumina în case, timp de un minut, de la ora 21.00, în semn de solidaritate cu părintele SMURD. Naiv până la lacrimi, lacrimile familiei, mi-am stins becul care îmi iluminează pe interior cutia craniană şi m-am repezit pe balcon, să văd cu ochii mei cum se face întuneric în Drumul Taberei. Din nefericire pentru mine, din balcon pot privi peste 200 de apartamente- deşi aş prefera o pădure, am un fagure de blocuri la picioare. Nicio lumânare nu s-a stins la ora respectivă, ce era în beznă, în beznă a rămas, iar cei luminaţi au preferat să rămână la fel. Cu lacrimi în ochi, de la frig, am ieşit afară cam sumar îmbrăcat, m-am reîntors în faţa televizorului. Antena 3 avea o cameră de luat vederi fixată pe un bloc care arăta exact ca în ianuarie 1988, fără un gram de lumină. Spirit civic la maxim! O singură dilemă îmi dă târcoale, o mână dibace a decuplat blocul de la reţeaua electrică, sau câţiva reporteri convingători au trecut din uşă în uşă?
E posibil ca nici eu să nu stau în locul potrivit, recunosc spăşit am domiciliul în colegiul Elenei Udrea.

Un Labiş mai mic

Tăcerea este o calitate nepreţuită. Tocmai că nu are preţ nimeni nu dă doi bani pe ea. Unul cu mulţi bani, în mare parte meritaţi, are un talent să vorbească atunci când nu trebuie ceva de speriat. Dacă aţi trăit în România în ultimele 60 de ore e imposibil să nu ştiţi câte ceva despre Mircea Lucescu şi accidentul său auto. Aşa stând lucrurile, cred că declaraţia oferită de cunoscutul antrenor prietenului său de la Gazeta Sporturilor poate fi savurată pe deplin fără o preparaţie introductivă: “Tramvaiul putea evita coliziunea! L-am zărit de la zeci de metri distanţă şi mi-am imaginat că va frâna. Să mă ierte Dumnezeu, dar parcă a vrut să dea peste mine!”. Pentru lipsa de bun simţ ar trebui să îl ierte mai înainte compatrioţii, dar nu cred că e interesat de o iertare la nivel atât de mic.  Atitudinea este corectă din punctul de vedere al omului celebru, bogat şi cu o maşină puternică: trec eu pe şosea, opriţi-vă anoninimilor! Ce dacă sunt pe linia de tramvai într-un loc interzis? Plebea să mai aştepte, un zeu se grăbeşte. Cred că aceeaşi declaraţie ar fi oferit dacă întâmplător ajungea cu maşina pe o pistă la Otopeni sau cădea pe linia de metrou în staţie la Eroilor.

Fiecare popor se bucură de preţuirea pe care o merită din partea conducătorilor şi vedetelor pe care i-a “emanat”.

Luna şi doi bani jumate

Unele imagini mă duc automat cu gândul la câte un roman. Din balcon, în plină iarnă românească- uşor neserioasă, am văzut prin obiectivul aparatului de fotografiat “Luna şi doi bani jumate” de W. Somerset Maugham.

De ce luna? Pare destul de clar. De ce doi bani jumate? Nu cred că e cazul să vă prezint conţinutul buzunarelor proprietate personală.

Lectura este plăcută, mai ales dacă vă plac biografiile şi pictorii.

Cel mai frumos tango din lume

Cu 30 de ani în urmă, când eram mai tânăr şi la trup curat, în compania părinţilor, mergeam destul de des pe la fini, într-un sat din apropiere (Greci). Nu mai ştiu ce mâncam şi ce se bea, dar cu siguranţă nu am cum să uit piesele de rezistenţă ale acestor întâlniri, un pick-up Unitra şi un disc cu Gică Petrescu – Tangouri celebre româneşti (II). Ieri, cu familia, dar cu mine evoluând la închidere, pe post de tată, am mers pe la fini, nu într-un sat vecin ci într-un cartier mai îndepărtat (Titan). Ştiu ce am mâncat şi ce am băut, dar am avut enorma bucurie să găsesc la faţa locului vechiul pick-up, moştenit de finul tânăr şi discul vinil cu acum clasicul Gică Petrescu. Audiţia m-a lăsat mut, nu că aş fi deosebit de vorbăreţ de felul meu. Citând dintr-un clasic al cartierului Ferentari, Vanghelie pe numele său, pot spune că “viaţa este rotundă”.

Cel mai frumos tango din lume – Gică Petrescu

De profesie … părinte

Cei care mă cunosc ştiu că vreau să fiu un părinte cât mai bun pentru fetiţa mea. De ceva timp văd că tot mai mulţi necunoscuţi descoperă uimitor de repede această latură a mea. La un târg de obiecte religioase mai mulţi producători m-au abordat direct: “Părinte, dacă doriţi să comandaţi ceva pentru altar…”. Nişte colindători care trosneau cu maxim talent  bice noduroase m-au stors de câţiva lei după ce au rostit formula câştigătoare: “Săru mâna părinte. La mulţi ani!”. Un milog m-a rugat în ziua de Crăciun să îl miluiesc cu ceva spunându-mi cu puţin reproş în glas : “Hai părinte, dacă nici mata nu dai, atunci …”. Chiar şi când am mers să mă spovedesc, preotul m-a întrebat din prima dacă sunt părinte, şi tocmai când vroiam să spun “da” m-a întrebat şi de studiile teologice.

Amintiri din când în gând

Una din primele amintiri legate de Ajunul Crăciunului este legată de piesa de teatru “Visul unei nopţi de iarnă”, pe care am văzut-o aproape miraculos, având în vedere că în zona mea electricitatea se arată la faţă destul de rar toamna şi iarna. Cine mai are organ pentru teatru şi pentru un romantism dulce-amărui poate accesa acest link VISUL UNEI NOPŢI DE IARNĂ.

Dictatori şi disidenţi

Observ cu maxim de scârbă cum tot mai mulţi ziarişti, analişti, plezirişti… se distrează copios pe seama coreenilor din nord, care plâng (de voie de nevoie) pe unde apucă pentru că l-au pierdut pe tata Kim. La cum cunosc fibra acestui popor sunt convins că majoritatea s-ar fi perpelit şi zguduit de plâns dacă Nicu Ceauşescu murea de moarte bună şi la tron venea Nicuşor. Toţi vitejii aştia care pun la zid comunismul, totalitarismul şi dictatorii, când respectivii sunt morţi sau aparţin altei ţări,  au aşa o pornire instinctuală să-şi pupe în dos şefii şi şefuleţii ce nu am văzut. Normal că asta nu se pune, e infinit mai greu să rezişti în faţa tentaţiei de a lua 5 lei în plus la salariu şi de a prinde un post mai călduţ decât să te opui unei dictaturi care te poate trimite în pământ sau la puşcărie.