Am un „vecin de cartier” căruia îi spun Tomba. De ce? Pentru că e singurul nume de schior pe care îl cunosc în acest moment al vieții mele. De ani buni, omul, destul de senior, ca să nu zic bătrân de-a binelea, se deplasează de parcă ar schia. Tălpile se află în contact și într-o perpetută frecare cu solul, lăsând impresia că dacă ar ridica o singura dată un picior s-ar prăbuși definitiv.
Sunt campion mondial la şanse ratate. Să vă povestesc una. O şansă, ratată. De altfel, pentru asta ne-au fost destinate, să le povestim.
Ca orice tip dur, mă cunoașteți, mă întorceam acasă de la …piață. În fond e și asta tot un fel de „sală”.
Dacă nu am mai spus, repet sunt un fel de aspirator de ciudaţi.Cum viața mea se desfășoară între două achiziții semi-inutile pentru restul familiei, acum încerc să cumpăr o boxă audio portabilă după imbatabilul principiu ”ieftin și bun”.
Multe ne plăceau la final de an, dar ca mersul cu uratul nu era nimic. Pluguşorul era temelia uratului, mai ales când erai mai mititel. Copii urau, adulţii urau, toată lumea ura ceva/pe cineva în acele vremuri.După ce mai creşteai, puteai să încerci şi ”buhaiul” şi ”capra”. Nu duc mai departe comparația cu adulții. Nu e momentul. Nici locul.
Cine mă cunoaşte poate depune mărturie (sper!) pentru faptul că sunt un tip foarte puţin băgăcios, guraliv, insistent. Cine mă cunoaște și mai bine știe că sunt exact ca cenușa din vatră, amintirea unui foc, care nu arde, dar în care dacă sufli riști să te mânjești bine.
Cu toate acestea nu trece săptămână de la Dumnezeu să nu ajung să dialoghez cu cine nu mi-aș dori, prin piață, pe stradă, la mall, în autobuz, tren sau tramvai. În metrou nu.
Într-o lume cu puţine bucurii bradul de Anul Nou (autoritățile deciseseră că nu poate fi de Crăciun) era una mare, fixă și repetitivă. De la 1 decembrie, care nu era Zi Națională, începeam cu întrebările și presiunia. „Când îl cumperi? Când îl împodobim?”. Insistența îmi era răsplătită, astfel că în jur de 15 decembrie bradul/molidul era împodobit, iar de Revelion trei sferturi din ace erau déjà pe jos.
Era Ziua Națională doar de doi ani, dar eram deciși să o sărbătorim. Așa era atunci, toate erau noi, de la conducători până la imn. Evident era mai comod patriotismul în august decât cel din decembrie, presupunea mai puține haine. Capitalismul abia făcea primii pași, așa că nu existatu prea multe baruri în orașul aflat la 5 km de râul Argeş, erau 4-5, așa că nu aveam pe unde să plimbăm prea mult patriotismul.
În caz că aveți niște necazuri, frustrări mai vechi, neputințe mai noi și mă vedeți prin oraș, mă puteți aborda
Un urs rătăcit, străbate câmpia
Nu-l mână nici foamea și nici nebunia
Își caută casa, pierdută prin fum
Visează pădurea, prefăcută în scrum
Cum zilele acestea se vorbește intens despre Halloween, o sărbătoare de origine celtică, care pare să se fi reinventat începând cu secolul XIX, vreau să înfing un țăruș în inima internetului cu o tradiție autohtonă mai veche decât Lumea Nouă.
Este vorba despre tămâiatul de a doua zi de după înmormântare.
Grăbit, fără motiv, încercam să depășesc o doamnă, care avea tot timpul din lume, pe un trotuar îngust din zona Parcului Cişmigiu. Având un simț special sau un ochi la spate, doamna reușea să se miște stânga-dreapta în sincron cu mine. Atacam pe lângă perete, brusc vira și ea, luam la șters praful de pe mașini, în aceeași secundă făcea același lucru și doamna. Când mă hotărâsem să îmi continui drumul pe mijlocul şoselei, cu riscul unui accident, am observat o zonă în care trotuarul se lărgea, am accelerat, dar ghinion în plin proces de depășire am acroșat-o puțin cu mâna dreaptă.
Cu stupoare am aflat că în mintea şi ochii unei doamne (undeva spre 50 de ani, din ce informații dețin este medic) care locuieşte în acelaşi imobil cu mine sunt: vecinul manelist. Cum am aflat? Doamna are un câine, o împerechere reușită între lup german și maidanez românesc. și de câte ori se plimbă cu el pe afară, doamna îi vorbește mult și destul de tare.
