Era Ziua Națională doar de doi ani, dar eram deciși să o sărbătorim. Așa era atunci, toate erau noi, de la conducători până la imn. Evident era mai comod patriotismul în august decât cel din decembrie, presupunea mai puține haine. Capitalismul abia făcea primii pași, așa că nu existatu prea multe baruri în orașul aflat la 5 km de râul Argeş, erau 4-5, așa că nu aveam pe unde să plimbăm prea mult patriotismul.
În caz că aveți niște necazuri, frustrări mai vechi, neputințe mai noi și mă vedeți prin oraș, mă puteți aborda pentru a vărsa „veninul” în urechile cuiva. Sunt liniștit în general, calm și când nu…
Un urs rătăcit, străbate câmpia
Nu-l mână nici foamea și nici nebunia
Își caută casa, pierdută prin fum
Visează pădurea, prefăcută în scrum
Cum zilele acestea se vorbește intens despre Halloween, o sărbătoare de origine celtică, care pare să se fi reinventat începând cu secolul XIX, vreau să înfing un țăruș în inima internetului cu o tradiție autohtonă mai veche decât Lumea Nouă.
Este vorba despre tămâiatul de a doua zi de după înmormântare.
Grăbit, fără motiv, încercam să depășesc o doamnă, care avea tot timpul din lume, pe un trotuar îngust din zona Parcului Cişmigiu. Având un simț special sau un ochi la spate, doamna reușea să se miște stânga-dreapta în sincron cu mine. Atacam pe lângă perete, brusc vira și ea, luam la șters praful de pe mașini, în aceeași secundă făcea același lucru și doamna. Când mă hotărâsem să îmi continui drumul pe mijlocul şoselei, cu riscul unui accident, am observat o zonă în care trotuarul se lărgea, am accelerat, dar ghinion în plin proces de depășire am acroșat-o puțin cu mâna dreaptă.
Cu stupoare am aflat că în mintea şi ochii unei doamne (undeva spre 50 de ani, din ce informații dețin este medic) care locuieşte în acelaşi imobil cu mine sunt: vecinul manelist. Cum am aflat? Doamna are un câine, o împerechere reușită între lup german și maidanez românesc. și de câte ori se plimbă cu el pe afară, doamna îi vorbește mult și destul de tare.
Mi-a bătut la ușă frigul, am vrut să-l întreb de unde vine la ora aia,dar – viața e o autostradă plină de „dar-uri” – am zis să nu mă bag în cântecele altora, așa că l-am poftit în casă.
„Băi nene, miroși a toamnă de îmi vine să-mi bag sufletul în priză, să îl mai încălzească Enel-ul cu o factură record”, i-am zis fără jenă.
Ce spun eu: „A fost bine anul trecut, așa că vreau să verific dacă mai binele este dușmanul binelui!”
Ce spun organizatorii: „Webstock, cel mai mare eveniment de social media din Romania, reuneste comunitatea pasionatilor de online si aduce in prim-plan ultimele tendinte din social media. Te asteptam sa participi la sesiunile sustinute de speakeri renumiti si la Gala Webstock Awards in cadrul careia vor fi premiate cele mai bune proiecte din online-ul romanesc realizate in ultimul an.
Căutând o idee de cadou pentru cel mai tânăr membru al familiei am eşuat, se putea altfel, printre amintiri şi brusc mi-am dat seama că am niște datorii. Suport multe, dar sub nicio formă să fiu dator, indiferent de datorie, indiferent de om sau situație, fac tot posibilul să mă achit, mai ales când e vorba de restanțe morale.
M-am trezit bântuit de două cadouri. Am primit multe lucruri, în diverse ocazii. Cărțile le-am citit, pe toate, hainele le-am purtat, cu grijă, undițele le-am „pescuit”, în ape liniștite, cu cuțitele am tăiat, fără să rănesc, …
Calul era unicul motiv de mândrie al lui Florea. Căruţa nu, pentru că în zilele geroase de iarnă din ea mai rămâneau doar osiile și roțile, restul intra pe foc.
Mândria lui Florea era ca vai de ea, slabă, chioară, bătută, abia mai trăgea la căruță. Chiar dacă în perioada aceea, mijlocul anilor 80, nu se prea vorbea de protecția animalelor, totuși existau oameni miloși care îi cereau să-l omoare ca să nu se mai chinuie. „Cai buni căruță bună: Florea”, așa îi făceau reclamă omului, calului și atelajului copiii din sat.
Două întâmplări scurte care îmi întăresc o concluzie lungă, pe care o să o trag cu altă ocazie.
1.
Am fost cu soția să doneze sânge pentru o cunoștință. De altfel, în ultimele zile a existat o adevărată campanile legată de criza de donatori. Nu insist pe subiect, a făcut-o Vali, dar nu pot să nu remarc lipsa de tact, ca să nu spun mai mult, cu care am fost întâmpinați în spital. Dincolo de avertismentele gen „trebuie să stați minim 2 ore”, „vedeți să nu stați degeaba”, „e foarte aglomerat, nu vă îmbulziți ca oile”, flăcăul în halat alb, care ne ghidona pe holul unde era un curent incredibil, m-a „citit” rapid și mi-a transmis de cel puțin trei ori „dacă ați consumat alcool, stați degeaba”.
Un domn voinic spre corpolent, îmbrăcat în genul bugetar de birou, alerga după ceva/cineva prin fața Spitalului Municipal. La un moment dat talpa de la pantoful din piciorul drept s-a întâlnit cu un cotor uriaș de măr (specialiștii în pomicultură aflați la fața locului -adică eu- nu au putut stabili dacă era cotorul unui măr dintr-o livadă din Voinești sau era adus din Polonia și vândut la Profi) a avut loc un fenomen similar cu aqua-planarea și omul a aterizeazat cu fruntea într-o bordură de beton, încă nu au fost instalate cele din plastic, și cu cotul în metalul grilajului de la o rigolă.
