Autor: dedes

Coadă la supermarket, o domnă îşi închipuie că dacă se urcă în spinarea mea va plăti mai repede. În mână are o pungă de ficăţei de pasăre, din ei se scurge un lichid dubios și rece direct pe piciorul meu, mă feresc, o privesc, se face că nu mă vede. Dacă am un picior mânjit ar fi păcat să nu asortez şi mâna. Mă întorc din nou, se întoarce și doamna și pleacă în magazin. Coada se îngroașă, doamna revine în „ceafa” mea, cei din spatele ei o apostrofează că se bagă în față. Doamna încearcă să-i convingă că doar și-a reluat locul.

„Hai, sus, mai vioi, că la vârsta voastră nu aveți voie să vă plângeți că v-a moleșit căldura”, și-a făcut intrarea în autobuz bunica (relativ tânără pentru acest rol, genul uscățiv – energic- isteric) însoțită de cei doi nepoți (undeva între 4-6 ani). Vioi, nepoțeii s-au agățat de primele bare care le-au ieșit în cale, precum doi marinari obligați să stea pe puntea vasului în plină furtună în mijlocul Pacificului. Ușile se închid aproape lin, șoferul pornește aproape grăbit și după nici 100 de metri, frânează brusc.

În mijlocul tuturor crizelor posibile m-am emoționat, până la o lacrimă cursă pe interior, citind o poezie și ascultând cântecul plămădit din miezul ei. M-a izbit o melancolie cu aromă de 17 ani (atât cât are fata mea acum), greu de închipuit și explicat, un dor de anii când monezile se devalorizau, economia se prăbușea, iar eu luam cu împrumut, ofeream cu dobândă, tezaurizam și risipeam fără remușcări cel mai valoros lucru cu putință: fericirea.

Cine mai spune că suntem foarte săraci primește de la mine un bilet de autobuz. Sunt în 668, pe locurile din spate, 2+2, în vecinătatea mea sunt 3 doamne, cea mai subțirică are lejer peste 100 de kilograme. Colega mea de banca e campioana. Aș vrea sa cobor, dar e clar ca o pot face doar cu cei de la descarcerare.

„Pe vremea mea…”, nu fac parte din această categorie, în care totul era bine într-un anumit moment și totul pute în altul, în care eu nu mai sunt tânăr, dar alții, ce obrăznicie, sunt.

Chiar și de pe această poziție constat că ușor, dar sigur, dispare ideea de colegialitate, camaraderie, apartenență la grup/colectiv. Generațiile care vin din urmă sunt compuse tot mai mult din solitari, care se simt confortabil doar în spatele unui ecran și a unei tastaturi.