Aceasta este țara noastră, un mare „târg de sâmbătă” cu toate „neajunsurile” expuse pe post de mărfuri de calitate, cu vânzători dibaci și clienți naivi, în care nimicul are întotdeauna preț bun.
În timpul realizării fotografiilor nimeni nu a fost rănit, doar autorul a rămas fără o pungă de plastic goală, care împăturită și plasată in buzunarul de la spate al blugilor creea iluzia unui portofel bine garnisit.
O ştire aparent banală din Gazeta Sporturilor m-a luminat cu intensitatea unei lanterne fără bec, cu bateriile descărcate, dar frumos nichelată. Pe foarte scurt ştirea: ceasurile stadionului Giuleşti, montate în 1945, au fost furate, iar în locul lor, administratorul (sau un om de bine) a montat două cartoane pe care sunt desenate nişte ceasuri, cu tot ce le trebuie, cifre, limbi, doar mecanismul din spate lipseşte.
Cine nu are bătrâni să-şi cumpere! Azi am întâlnit trei bucăți care ar merita să fie vândute la fiare vechi și foarte stricate. Asistam liniștit- solitar, ca orice microbist care se respectă, la un meci din Cupa României (Progresul Spartak 2 – Comprest București 6-4) când trei domni cu cel puțin șase decenii de viață la activ, dacă nu chiar șapte, s-au plasat în vecinătatea mea și au început să foarfece la amintiri.
Fiecare om își dorește câte ceva, mai material sau mai imaterial, după posibilități și aspirații. Recent am văzut un caz de dorință îndeplinită. Locatarul acestui „imobil”, cu ani în urmă, sătul de viața la bloc cu tot alaiul ei de neplăceri și-a dorit o căsuță a lui, pe pământ, cu o mică verandă, unde să poată servi o cafea și privi, după posibilități, apusul sau răsăritul. Viața a avut grijă de el și dorința i-a fost îndeplinită, după cum se poate vedea în imagine!
Cenuşăreasa, varianta Vulcănescu colţ cu Popa Tatu, a doua zi după întâlnirea din club!
Fie Cenuşăreasa a răcit şi a lăsat condurul la poartă, ca să nu-l viruseze pe prințul care cu siguranță o căuta cu perechea încălțării legată la brâu, fie acesta, prins cu afaceri, a lăsat pantofiorul în gard și a plecat să mai strângă niște „fer” de prin împărăție.
Schimbatul unei baterii la ceas nu e o chestiune deloc simplă dacă vrei să apelezi la un profesionist. De cele mai multe ori cu acest lucru mă ocup eu, dar cum în colecție am și piese care au nevoie de o presă pentru refixarea capacului sunt nevoit să apelez la oameni pricepuți.
Un domn înalt, scheletic, încercănat, obosit, îmbrăcat cu haine mai mari cu două – trei numere se așează în fața mea zâmbind. Se uită pe geam și zâmbește sau râde pur și simplu. Nu are căști în urechi, deci nu ascultă ceva amuzant, și nici nu citește nimic. „Nebunul râde de ce își amintește”, îmi zic.
